jK. Design: 2010

Am scris cateva randuri din plictiseala si le-am scris si pe PC si ma gandeam sa le postez si aici...

Prima este catre batrana care a avut grija de mine cat am fost mic :D :

Nu o să o uit niciodată pe bătrâna de la parter, bătrâna care m-a crescut, o a doua mamă. Mereu îmi aşeza ghiozdanul frumos în spate şi mă trimitea la şcoală. Mă privea cu nişte ochi mari şi albaştri, nişte ochi plini de bunătate. Se citeau zeci de ani ce susţineau în lunile lor zeci de suferinţe, zeci de greutăţi ale vieţii. Cu toate acestea ea zâmbea. Puterea ei ma uimea. Mă privea ca pe nepotul pe care nu l-a avut, dar pe care totuşi, ar fi dorit sa-l priveasca ajungand mare, să-şi aline durerea unor amintiri cu cele ale unui copil, dar nu a fost să fie. Faptul că se uita aşa la mine mă făcea să mă simt mândru, îmi oferea încredere.

Am terminat clasa a doua. Ştiam citi foarte bine si imi placea . Lucrul acesta parea a fi o raritate in colectivul de elevi in care ma aflam. Ma simteam ciudat ca eu sa fiu singurul care gasea in paginile cartilor ceva mai mult decat litere, un ceva ce ma atragea mereu cand priveam cate un volum frumos imbracat in piele. Nu citisem niciodata o carte intreaga. Doar fragmente predate la scoala de catre doamna profesoara. Mama avea biblioteca plina, dar sustinea ca acele carti sunt mult prea grele pentru mine.

Parca imi aduc aminte de prima zi din clasa a treia. Cum cu mainile-i reci si slabe imi ridica ghiozdanul in spate. Ma saruta pe frunte, imi zambeste mai ceva decat o face pana si o mama, se apleaca si imi sopteste cu o voce tremuranda, totusi frumoasa:
-Bravo! Ai implinit trei ani!

-Umm… cred ca am zece defapt, am spus eu uitandu-ma intr-un mod cam ciudat catre ea.

-Nu e adevarat, ai trei ani. Si stii de ce?

-Nuu…am spus eu cu sfiala deja speriat de spusele batranei.

-Deoarece omul se naste odata cu dorinta de a citi, dorinta de a cunoaste mai mult decat stie deja. Omul invata de cand vede prima data lumina pana cand gaseste in final intunericul. Decand te-ai nascut tu ai invatat multe, dar aceste lucruri le-ai bagat aici – si imi atinse tampla cu degetul aratator – involuntar, deoarece aveai nevoie de ele. Dorind sa stii mai mult poti considera ca te-ai nascut cu adevarat si ca esti gata sa inveti nu numai cu creierul ci si cu inima. Acum hai la scoala! Hai, hai! Zise ea tare deodata trezindu-ma din visare.

Mergand pe aleea maronie de copiii ofiliti ai toamnei privesc catre geamul de la parter. Statea tot acolo si ma privea cald urmarindu-mi pasii pe frunzele ce scoteau fosnete neincetate de sub picioarele mele.

Intors destul de obosit dupa ziua petrecuta la scoala ma opresc la batrana de la parter pentru a o salute inainte de a urca sus, la mine acasa.

Batrana ma astepta. Imi zambi de pe canapea si imi facu semn sa ma apropoii. Am parcurs distanta dintre usa si canapeaua din sufragerie foarte repede.
-Nu doresti sa alegi o carte din biblioteca mea? Ma intreba ea privindu-ma in ochi.

-Poftim? Am intrebat-o eu uitandu-ma la ea derutat. O carte… aaa! Am exclamat eu trezindu-ma la realitate. O carte! Desigur!

-Of copile, esti cu capul in nori, spuse ea razand. Hai mai aproape, si se ridica si ma impinse usor catre biblioteca plina de praf din sufrageria ei.

Faptul ca biblioteca era prafuita ma fascina si mai tare, ca si cand as fi fost intr-un film de aventura si tocmai descopeream un mister din spatele unei carti vechi. Femeia intinse mana si extrase un volum cu o coperta verde inchis. Sterse usor cu mana praful de pe cotor. Privea cartea ca pe un vechi prieten pe care l-a reintalnit in acel moment. Imi deshise usor palma si imi aseza cartea.

-Pot sa ma uit? Am intrebat-o eu.

-Desigur! Raspunse ea.

Spre surprinderea mea cartea nu era tiparita precum cele de la scoala, ci continea un scris frumos inclinat, cu litere egale, un scris perfect.

-Este scrisul sotului meu, imi raspunse ea la intrebarea ce ma framanta. A scris aceasta carte pe cand era tanar. Ea contine intrebari. A numit-o cartea intrebarilor.

-Ce fel de intrebari?

-Intrebari fara raspuns, intrebari carora le raspunzi cu inima si nu cu mintea. Citeste si ai sa vezi, ma indemna ea zambindu-mi larg.

Am stat in patul din garsoniera batranei si am citit pana tarziu. Mama a venit sa verifice daca eram acolo in jurul orei opt dupa-amiaza. Ma fascinau intrebarile adresate sie insusi, m-am gandit eu. Cel mai mult m-a puneau pe ganduri doua dintre intrebarile domnului Ariel. Prima suna cam asa: “Daca nu am fi fost facuti sa pierdem persoanele dragi, cum altfel am sti cat de importante sunt ele pentru noi?”. Primul raspuns pe care l-am oferit acesteia a fost “Vom trai si vom vedea”, dandu-mi seama apoi ca in cazul persoanelor dragi pe care le-am pierdut s-ar fi potrivit “Vom muri si vom vedea”. Mi-am dat seama ca raspunsul va veni de la sine cand voi trece prin asa ceva.

A doua intrebare era urmatoarea: “Cum poate sa nu iti placa o carte din motiv ca nu stii ce se intampla in ea?”

-Cunosc persoane care spun ca nu le plac cartile din aceasta cauza, i-am spus eu batranei referitor la a doua intrebare.

-Si care crezi ca este raspunsul? Intreba ea din spatele ziarului.

-Cred ca asta este defapt ceea ce ar trebui sa te atraga normal la o carte, necunoscutul, misterul.

Femeia parea incantata de raspunsul meu. Cobora iarasi privirea in ziar si numai scoase niciun cuvant.

Anii treceau si batrana era mereu acolo sa-mi ofere carti noi pentru a citi. Cu timpul am ajuns la zeci de volume pe care le citisem. Imi placea chiar sa recitesc cartile cu aventuri deoarece de fiecare data simteam ca ma aflu in toiul actiunii si nu era lucru mai incantator ca acela. Si iata-ma in clasa a opta, cand stau in fata monitorului meu si printre cele cateva ferestre de e-mail si de navigare pe internet se afla si un document, o compunere cu titlul…ei bine, ma mai gandesc la titlu inca, incerc sa-l leg in vreun fel de batrana care inca se afla in garsoniera sa de la parter, ma mai gandesc si la ce sa scriu mai departe si vad in stanga mea biblioteca familiei, vad raftul meu, in care imi tin eu cartile. Vor mai veni volume in completare, mereu ma duc si cumpar cate o carte cand imi surade titlul, da, asa este, nu am renuntat inca la citit, chiar daca internetul a avut o influenta imensa in lumea copiilor. Inca ma mai aflu in lumea cartilor si imi place aici, aici unde cartile sunt planete, planete ce au cuvinte, cuvinte care nu sunt altceva decat oameni, oameni ce au litere, literele fiind sentimentele desigur. Stiu ca esti confuz draga cititorule. Incearca numai sa raspunzi la intrebari cu sufletul si nu cu mintea.

PS: Am gasit un titlu si sper sa iti placa: “Intrebari”.

O alta umpic cam fantastica...

Un cadou nu tocmai potrivit.

Josh Andrew privea constelatiile cu care bunicul sau il familiarizase de mic. Isi amintea de parca nu trecusera zece ani. Astrele erau interesante dar nu ele il faceau sa-si aminteasca cu durere varsta de patru ani, o varsta patata de sangele parintilor sai. Era doar un pusti, cum putea sa-si aminteasca ceva? Incerca sa mai parcurga odata clipele acelea imbibate in durere.

Ceata ce invaluia straduta pustie din fata casei era identica cu acea ceata ce-i invaluiau in mare parte amintirile.Prin trecutul baiatului iesea la iveala doar o fetita mica, ce nu parea sa aiba mai mult de doi ani, bruneta, cu parul prins in doua fundite verzi ce plangea sughitand. Aceasta se stergea zadarnic cu manecile bluzitei sale. Josh avea impresia ca oricat ar fi absorvit acel material din lacrimi tot ar mai fi ramas cateva care sa gadile obrajii rosii ai copilei.

Clipi odata iar imaginea se afunda brusc in ceata familiara ce-i dadea batai de cap de atatia ani. Se trezi din visare. Cand privi inspre geam observa ca trasase cu degetul pe sticla aburita o linie ce urma traseul lacrimilor pe obrazul fetitei. Se simtea legat de ea intr-un fel aparte. Intinse tremurand un deget si mai desena pe sticla rece un semn de intrebare. La asta se rezuma oare intreaga lui viata? Un lant de intrebari apasatoare ce-l chinuiau in fiecare minut al vietii? Macar de-ar fi raspunsuri, insa acest lant era unul ruginit, zalele erau vechi, iar Josh nu gasea nicio metoda sa curete acea piedica imensa, rugina, ce tinea raspunsurile la distanta. Insa nu dorea sa se termine asa, trebuia sa intervina, chiar daca asta implica o cearta cu bunicii sai. Acestia ii spusera ca parintii lui murisera intr-un incendiu. Cum scapase el? unde a fost situata casa? Mereu i s-a spus ca aceste intrebari nu isi au rostul.

Era ora zece noaptea. Bunicii sai inca nu mersesera la culcare cand Josh cobora scarile. Bunica spala vasele in bucatarie. Zambi dulce catre el cand il vazu. Acesta se uita la ea fara sa reactioneze, era prea cunfundat in ganduri. Trecu mai departe si intra in sufragerie. Bunicul Murphy citea ziarul.

-Ha! Cat tupeu pot avea unii parlamentari, exclama el cand isi auzi nepotul pasind in incapere. Ce faci Josh? Il intreba batranul.

-Bine, a raspuns copilul cu jumatate de gura.

Jessica isi intoarse privirea din televizor. Adoptata de batrani, aceasta ii era sora vitrega. Uneori se ciondaneau intre ei, cu toate acestea o iubea din tot sufletul. Jessica era cu doi ani mai mica decat Josh, iar acesta simtea ca este de datoria lui sa aiba grija de ea.

-Ce ai patit? Intreba ea.

-Nu am patit nimic, ce tot spui acolo? Raspunse Josh.

-Haide baiete, toarna tot! il indemna batranul cu o privire curioasa.

-Vrea sa afle mai multe despre parintii sai si este hotarat sa nu mai accepte refuzuri. Zise bunica care aparuse in usa fara sa scoata nici cel mai mic sunet.

-Cred ca este dreptul lui sa afle bunicule, au fost parintii sai, nu stiu cum a rezistat pana acum, in locul lui nu as fi avut atat de multa rabdare pe cat a avut el.

Bunicul inspira adanc si privi temator catre bunica. Vazand expresia intelegatoare a acesteia fu si el de acord cu cerinta baiatului.

-Cred ca a venit timpul sa afli mai multe. Renunta acesta in sfarsit.

Josh isi lua surioara in brate si o saruta pe obraz soptindu-i incet la ureche:

-Multumesc.

A doua zi, la prima ora urcau toti patru in Fordul de moda veche al bunicului. Dupa cum ii explicasera bunicii, parintii sai fusesera defapt ucisi, iar casa era intacta. Nu doreau ca Josh sa plece intr-o zi in cautarea ucigasului, asa ca au ascuns totul de el.

Masina opri in fata unui gard din fier, ruginit.

-Cred ca ar trebui sa mergeti numai voi doi, spuse bunicul si arata catre Josh si Jessica.

Pasira impreuna in ceata densa si specifica Londrei. A introdus cheia in yala si a invartit-o. S-a auzit un sunet puternic apoi cu un scartait care ii dadea fiori s-a deschis larg. Merse pe aleea pavata pana in fata usii. Intinse mana si impinse increzator. Aceasta era deschisa. Ca si restul casei, bucataria era acoperita de un strat subtire de praf. Parca privea printr-un televizor cu ecran alb-negru.
Facu cativa pasi pana la masa din bucatarie si lua un obiect ce parea sa fie un ceas desteptator. Sterse cu tricoul praful de pe el. Un ceas verde cu dungi negre.

-Draguta combinatie de culori, spuse Jessica parca citindu-i gandurile.

Baiatul se intoarse si ii zambi.

-Josh, uite! Spuse ea aratand cu degetul catre ceasul din mainile lui. Acesta vibra. Cazu pe masa formand in jurul sau un norisor de praf. Acul ce indica secundele si cel care arata minutele se transformara in sprancene, cateva cifre se miscara din locul lor si se schimbara si ele in nas si ochi.

-Hei copile, te-ai intors deci! Striga ceasul cu o voce groasa catre Josh. Baiatul se sterse la ochi, nu se insela. Facu doi pasi inapoi si o apuca pe Jessica de mana.

-Stai, nu te speria, stiu ca nu mai am aceiasi voce, au trecut zece ani si sa stii ca nici tu nu esti acelasi. Totusi ai cateva trasaturi care nu s-au schimbat deloc. Parul blond al tatalui tau, ochii verzi ai mamei tale, chiar ca esti Josh. Iar tu…Jessica? Intreba ceasul ingustandu-si ochii catre ei.

-Aaa…de unde…de unde imi stii numele? Se balbai fata cu o voce tremuranda.

-Ii cunosti pe parintii mei? Intreba si Josh.

-Nu i-am cunoscut decat atat cat i-ai cunoscut si tu, dar totusi, ai dori sa-i revezi?

-Sunt in viata? Se mira baiatul.

-Nu pustiule, imi pare rau, iti pot arata din amintirile mele. Te pot duce inapoi in trecut, dar nu ai cum sa intervii, doar sa privesti.

-Vreau sa vad! Dar va trebui sa vina si Jessica.

-Desigur, cu o mana tineo pe ea, cu cealalta atinge-ma pe mine.

Baiatul o trase pe Jessica langa masa si lua ceasul in mana. El reveni la normal si numai schita nicio miscare. Sa-si fi imaginat doar?

Deodata acele incepura sa se invarta in sens invers extraordinar de repede. Bucataria fu inundata de o lumina foarte puternica si se transforma in dormitor.

Un barbat blond cu mustata privea peste ziarul sau cum un copil ia de sub bradul de Craciun o cutie verde. O desfacu nerabdator si scoase un ceas…acelasi ceas din bucataria prafuita.

-Iti place Josh? Zise omul de pe canapea.

-Desigur taticule! Raspunse micul copil.

Lui Josh incepura sa-i tremure picioarele cand realiza ca acela era tatal sau.

-Ma bucur ca iti place! Spuse si o femeie ce tinea ceva in brate. Avea ochii verzi, la fel ca ai lui.

-Mama…spuse Josh privind scena socat.

Jessica il stranse si mai tare de mana. Se linisti imediat. Sora lui avea o oarecare influenta asupra lui.

Camera se umplu imediat de ceata. Cand reveni la normal totul era cufundat in intuneric. Luna era singura sursa de lumina a incaperii dand acesteia un aspect fantomatic. Aceasta noapte ii era cunoscuta.

Micul Josh nu dormea, privea ganditor catre tavan. Ceva se auzi in hol. Copilul o clatina pe mama sa. Aceasta deschise ochii.

-Mami ce se aude? Sopti el cu vocea tremuranda.

Tatal sau se ridica, ii dadu ceva mic doamnei Andrew. Aceasta il aseza langa Josh, in pat, ii zambi si fugi catre masuta cu telefonul fix pe ea. Forma un numar, dicta andresa cuiva apoi se prabusi puternic la podea.

-NUUU!!! MAMAA!!! Striga copilul ce privea socat din pat.

Josh primi prea multe raspunsuri intr-un timp mult prea scurt, nu facea fata. Cazu in genunchi si lacrimile il inabusira. Jessica ii aseza cealalta mana pe umar. Josh cel mic sari din pat si cazu si el in genunchi langa mama sa murdarindu-si pantalonii de sange. In lumina lunii se mai observau doua siluete negre. Tatal sau era ingenuncheat iar cealalta silueta ridica un pistol catre el. Josh cel mare se ridica de jos si fugi cu putere aruncandu-se catre ucigas. Trecu prin el fara sa-l clinteasca macar. cu un sunet asurzitor tatal sau cazu cu spatele de pat.

Intrusul se intoarse acum catre obiectul pe care domnul Andrew il daduse mamei sale.

-NU, NU JESSICAAA!!! Striga din toti ranunchii micul Josh.

Adolescentul privi mai intai inspre pat catre obiectul…nu … catre fetita bruneta cu fundite verzi ce plangea speriata apoi catre sora lui. Sora lui vitrega? Nu, sora lui naturala. Prin venele Jessicai curgea acelasi sange ca si al lui. Fugi catre ea si o lua in brate.

-AJUNGE! Striga baiatul

-PREA MULT! OPRESTE-O! Tipa si fata catre ceas, Insa acesta nu reactiona. Josh il lua si il tranti cu putere. Toate rotitele din el se imprastiara pe podea odata cu ceata ce umplu camera.

Erau in prezent, dar nu in bucatarie, acolo de unde plecasera, ci in dormitor. Podeaua, unul dintre pereti si cearceaful de pe pat erau patate de sange.

-Josh, acesta este sangele parintilor tai.Spuse Jessica suspinand.

-Nu, este sangele parintilor nostri. O corecta el. Ne avem unul pe celalalt si asta conteaza. Si ii saruta o lacrima ce se prelingea pe obraz.

Cand inchisera usa Fordului Josh isi spuse ca ceea ce a simtit azi a fost mai dureros decat toti cei zece ani petrecuti fara parinti si fara sa stie macar ca Jessica este sora lui.

Trecand cu vederea toate randurile lovite de durere si peste literele chinuite si plangande de mai sus realizam ca trecutul trebuie lasat sa dispara in ceata, iar prezentul si tot ce ti-a mai ramas trebuie aparat cu orice pret, caci viitorul depinde de el.

Si inca doua chestii care le-am scris atunci cand am simtit ceva puternic. Este posibil sa nu aiba vreo logica. :)

Sete de viata

Privesc parcul...

Un parc trist, monoton...

Viata parca se scurge mai repede in acest parc.

Batrani privind lung, jalnic vidul...

Jalnic clipesc rar si greoi,

Ochii nu li se mai inchid;

Sunt uscati.

Lacrimile s-au consumat cu ani de chinuri si griji.

Toamna cere ploaie parca sub uscaciunea varstinicilor.

Setea o strapunge...

Si pe ea, si pe mine, si pe ei...

Privesc banca alaturata.

O batrana monocromatica,

Nuante de gri o imbraca.

Nuante de gri ii acopera si pielea si hainele.

Priveste si ea in gol.

Mananca dintr-o inghetata cu lingurita.

Pleoapele-i stafidite incearca in zadar sa-i umezeasca ochii incetosati.

Sunetul tranvaiului in mers se aude.

Prietenul pe care il asteptam va cobora din el imediat.

Ma ridic si pasesc pe frunzele uscate si scurse de viata.

Ma urmarit cu coada ochiului pana am parcurs aleea catre statie.

Se uitase la mine cat am privit-o cu ochi intristati, in tot acel timp,

Cat am scrijelit cu pixul in carnetel tot ce am vazut.

Mergand pe alee observ densitatea de batrani neajutorati, indurerati...

Doar precum frunzele uscate, calcate in picioare zilnic...

Setea de viata ma apasa doar privindu-i...

Ma stinge pe mine, pe ei mai greu;

Mai greu pentru ca au ajuns pana aici.

Imi e sete.

Hurted

Oare chiar nula este mila? Chiar caut mila ca un astronaut o stea cu mana? Este nevoie sa ating vidul? M-a vrajit cumplit cu ochii ei si apoi m-a tras de funii manevrand bucatele de inima ca pe marionete. Ma simteam ca o pasare ce isi ingrijeste puii. Am fost atacat de vulturi mult, mult timp. Imi puneam sare pe rani si ma torturam pe mine insumi cumplit. Am descoperit un tratament cu schimbare de caracter. Cine ar fi crezut ca te poate cruzimea ajuta? Era mai bine, acum vulturii plecau cu rani si pachete de sare-n cioc. Anotimp de pace si fericire a fost. A venit cenusareasa dupa, a inceput sa curete cruzimea din priviri si zambete, din vorbe dulci si cu frumusete. Vulnerabilul aparuse dinou dar nu o vazusem. Eram fericit si nu vedeam cenusa ce o lasa EA in locul cruzimii curatate. M-a ranit. Am iubit. N-a mai iubit. M-a ranit cumplit...

(Pt. Di, Ce...)

Mai am doua nescrise pe PC .... :P Si cam atat.